Ni s-a făcut dor.
Deşi s-au scurs doar două săptămâni de la ultima călătorie în Dobrogea, week-end-ul trecut ne-a găsit din nou pe drum.
Cum am închis “oficial” sezonul estival cu o ultima vizită la Vadu, de data asta nu am mai ajuns la mare, ci ne-am oprit în preajma marilor lacuri: Sinoe, Goloviţa şi Razim. Fără obiective clar definite, neurmărind niciun scop, nici măcar o pasăre, ne-am permis să fim surprinşi şi răsfăţaţi de această partea a Dobrogei.
Jurilovca şi Enisala
Ne-am cazat în Jurilovca, într-o casă tradiţională numită sugestiv “La Lipoveni”, sub o boltă de viţă de vie cum mulţi dintre noi au cunoscut în copilăria “la ţară”. Înăuntru, camere scunde, răcoroase şi curate. Cu pereţi imperfecţi, cu unghiuri moi. Cu mult alb şi albastru, cu sobă pentru iarnă şi covoare ţesute. Atât de plăcut!
Prin faţa casei trece uliţa nepavata, ultima înainte de port. Se potrivesc de minune! La fel şi cuplul de căţei din vecini, din rasă “dobrogeană”: mici, pământii, cu picioare scurte, dar agili şi atenţi la tot ce mişcă.
35 de km, între Jurilovca şi Sarichioi – atât de puţin am mers şi ne-a fost de ajuns.
Pentru o după-amiază aparent banală de sâmbătă, am fost delectaţi cu o cetate. Deloc oarecare! O cetate bizantino-genoveză printre zidurile căreia vântul Dobrogei îşi face de cap – Enisala.
Un apus indecis peste canalele lacului Babadag a fost o continuare firească, pentru a încheia apoi seară luminând cu farurile vulpi, bufninţe şi şerpi de casă, pe drumul de întoarcere către Jurilovca.
Deşi ne aştepta un meniu copios, cu peşte, am mers încet, cât să aibă timp să traverseze drumul şi cea mai dezorientată broscuţă.
Răsărit în Sarichioi
Lacul Razim dimineaţă pare o mare de ulei. Niciun val, nicio undă nu apare neprovocată. Iar când apare, stârnită de prima barcă pescărească ce pleacă spre orizont, se unduieşte silenţioasă şi mătăsoasă către pereţii din stuf de la mal.
Plaja şi cetatea de la capul Doloşman
Câmpuri pline de picături de rouă prinse în mii de pânze de păianjen. Nu s-ar vedea în alt moment al zilei, doar dimineaţa devreme. De vreo două ori, speriate de împuşcăturile ce se auzeu în depărtare, câteva cupluri de fazani
ne-au cauzat emoţii serioase, zburătăcind foarte aproape de noi. Probabil ar fi trebuit să fim mai îngrijoraţi de focurile de puşcă, totuşi…
Aşa a fost drumul pe care am urcat spre capul Doloşman, pentru a coborî apoi către o plajă pietroasă, în buza lacului. Pustiu, multe păsări, o cutie de conserve şi o pisică ghemuită în stuf. Fapt pentru care am profitat de acele momente pentru a “asculta” liniştea deplină şi a sta la soare ca o şopârlă.
În stânga plajei se înaltă faleza abruptă, iar în vârful ei sunt ruinele Cetăţii Argamum, cea mai veche aşezare de pe teritoriul României atestată în scris, într-un izvor antic, datând de la începutul secolului al VI-lea i.e.n.
Sunt aproape nedescoperite. Cea mai mare parte a cetăţii se află încă sub pământ, în aşteptarea unor noi generaţii de arheologi.
Până atunci, ruinele sunt un paradis pentru insecte bâzâitoare şi păsări sfioase, pe care aproape nimeni nu le deranjează.
Dobrogea! Am descoperit-o de curând şi nu ne mai putem despărţi.
Încă nu m-am dumirit de ce, caut motive exprimabile în cuvinte, însă pentru moment mă ajută doar imaginile de mai sus.
