Eram în drum spre Madrid, când mi-a răsărit ideea de a încerca o vizită in Islanda.
Mă așteptau 4 ore lungi de zbor, pe o cursă low cost. Adică 4 ore fără vin roșu, dulciurele și bezele la discreție. Singurul lucru de care ne puteam bucura la distracție era timpul de stat în scaunul ăla mic. Așa că am reușit să citesc revistele din buzunarul scaunului din față din scoarță în scoarță.
Acolo am găsit și articolul despre Reykjavik care mi-a atras atenția. Avea acel ceva care ți se punea pe suflet și-ți rămânea agățat în căpșor.

 

– Experiență trăită și povestită de Camelia Alexandru, zisă și Cami Japonica, de la denumirea latină a florii –

 

Spre deosebire de celelalte articole unde erau lăudate catedrale, universități de talie internațională, piețe binecunoscute etc., acest articol povestea despre libertate. Despre viața simplă și frumoasă pe care o trăiesc câțiva tineri (dintre care unii erau expați) în Reykjavik, mici antreprenori, artiști locali sau studenți. Atunci m-am gândit că la un moment dat aș vrea să merg să văd și eu ce-i cu fericirea și libertatea asta despre care povesteau tinerii respectivi în revistă.

 

Peste mai puțin 6 luni aveam să aflu că a fost introdusă o cursă low cost din Budapesta direct către Reykjavik și o cursă low cost din București către Budapesta! Adică.. Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă-n traistă…
Așa că în săptămâna următoare rezervările erau făcute, just like that!

 

Skogafoss (8)

 

Deja după două zile învățasem cartierul, orarul autobuzului și cum să ajung la gazdă fără să întreb jumătate din Reykjavik!
După excursia la geizer și cascada Gullfoss de care mă bucurasem în ziua anterioară, am ales-o pe cea de pe Coasta de Sud a Islandei care avea inclus un bonus: urcare pe ghețar cu un ghid montan islandez! Uuuu…
După un studiu de piață destul de amănunțit am descoperit că majoritatea tururilor includ preluarea de la cazare.
Prin urmare al meu nu făcea excepție. Cum eu eram cazată în afara centrului capitalei, a trebuit să găsesc o variantă de mijloc, așa că am fost preluată de la o benzinărie din cartier. Evident că am ajuns acolo cu o jumătate de oră mai devreme. Nu era deschisă nici stația de autobuz așa că m-am adăpostit de vânt în benzinărie. Mi-am comandat o cafea și m-am postat la geam. Cât am stat acolo s-au perindat tot felul de oameni, în căutarea de băuturii calde și înviorătoare de care mă bucuram și eu. Era ceva vânzoleală la prima oră a dimineții, însă era păstrată o atmosferă oarecum familială.

 

Benzinăria aducea mai mult cu una din anii ’50, decât cu una mordernă, cel puțin nu în stilul în care suntem noi obișnuiți. Cu luminile mai mult difuze, multe standuri în care sunt expuse tot felul de produse, de la căciuli și mănuși, la lanterne, ciocolate și magneți. Stând acolo la geam, cu mâinile bine lipite de cana fierbinte, folosită și pe post de aerotermă, mi-am amintit de articolul din revista din avion.

 

Islanda are acel ceva care te duce cu gândul la poveștile despre căsuța din mijlocul pădurii, în care nu se aud decât lemnele trosnind în șemineu. Iarna cred că este de poveste, pur și simplu!

 

 ***

 

Toate bune și frumoase, mă îmbarc în microbuzul care a sosit un pic cam târziu, unde cunosc restul grupului: toți americani; un grup din California, venit via Washington! Wow, zic, asta da ambiție! Și eu care mă plângeam că am zburat aproape 5 ore din Budapesta!
Ghidul nostru era un islandez tânăr și foarte vorbăreț. Avea o engleză impecabilă (islandezii învață în școală obligatoriu daneza și engleza, împreună cu islandeza). Excursia dura până la 12 ore, așa că aveam să petrecem mult timp împreună. Pe ordinea de zi aveam o urcare și plimbare pe ghețarul Solheimajokull, vizită la o plajă cu nisip negru și multe cascade!

 

Până la primul obiectiv trebuia să parcurgem aproape o oră jumătate, drum întins.
Timp suficient să aflăm unde sunt cele mai frumoase oi, care este cea mai bună carne de miel, care sunt cei mai frumoși cai și, practic, care este țara ideală în care cineva poate trăi! Tot de la ghidul nostru am aflat cel mai ingenios nume pentru un cal: Hestur, adică nici mai mult, nici mai puțin decât Cal. Un cal numit Cal.
E de înțeles, când ai tăi dețin o fermă cu 20 cai, dintre care unul este al tău, începi să intri în pană de nume pentru aceștia.

 

Skogafoss (3)

 

Peisajul curgea lin: câmpii întinse, presărate cu oi și miei, lăsați ‘la liber’, mărginite de creste de munți înzăpezite. Încet, încet ne apropiem de Cascada Skogafoss, care se mai diferențiază și prin faptul că este formată din doi ghețari: Myrdalsjokull și Eyjafjallajokull.
Cascada este situată la 155 km de Reykjavik. Se poate ajunge aici după un drum de 2 ore, cu mașina.
Înainte de a coborî din mașină, ghidul ne avertizează să ne închidem fermoarele până sus și să ne tragem impermeabilele pe noi, pentru că aveam să ne udăm bine în curând.

Cascada Skogafoss

Se spune că într-un ochi de apă poți găsi un întreg Univers!
Dacă drumul nostru până aici a fost unul mai degrabă selenar, unde paleta de culori oscila între gri sau poate cu generozitate un maro închis, aici a fost o explozie de verde! Aproape că am avut un șoc ocular în fața acestei măreții. Cu o cădere de apă de 60 m, cascada pur și simplu îți tăia respirația. Încadrată de un perete de munte, asezonat cu multă verdeață, cascada se înfățișa în toată măreția ei! Apropiindu-mă de ea încep să înțeleg la ce se referea ghidul: aveam să ne udăm bine de tot!
Valuri de vapori de apă ne înconjurau! Și un vuiet crescendo completa imaginea.

 

Skogafoss (2) Skogafoss (4) Skogafoss (5)

 

Dacă la baza cascadei mă simțeam bine cu cele 2 straturi de geci pe mine, după ce am urcat toate scările din dotare până la punctul de observare de la marginea de sus a cascadei, îmi venea să mă las la tricou.
Cum deja eram în întârziere, am fotografiat căderea de apă de sus, neluând prea mult în considerare hăul care mi se desfășura sub picioare și am coborât într-o suflare spre microbuz. Bine, de fapt, în mai multe suflări, că deja începeam să văd culori spre albastru-negru în fața ochilor pe la jumătatea drumului. Când m-am întors la locul meu din microbuz eram deja cu trei rânduri de haine în brațe!

Ghețarul

ghetar (20)

 

Pe drum se mai dezmorțise atmosfera. Aflasem că și colegii mei de traseu fuseseră cu o zi înainte în aceeași excursie ca și mine (Golden Circle).. și nici nu ne-am vorbit!
Cu mare emfază ne anunță ghidul că urmează urcarea pe ghețar! Imediat ne face instructajul despre echipamentul pe care-l vom primi: ham, cască, crampoane și un instrument care aduce mai mult cu un ciocan! Zici că plecam la mină, nu la o plimbare!
Ni se împart toate cele, îmi pun hamul, casca pe cap, mă prostesc un pic în fața aparatului foto și când mă gândesc că mai am de cărat și crampoanele și ciocanul/toporul după mine, încet, încet încep să-mi dau seama în ce m-am băgat!

Treaba era serioasă!

 

ghetar (4) ghetar (6) ghetar (3)

 

Cred că mi se citea panica pe față, pentru că imediat ne-a anunțat ghidul că erau mai mult niște proceduri de siguranță și că traseul nostru era foarte ușor, niciun motiv de sperietură! Pfiu! Nu de alta, dar eu eram deja cu un sfert de baterii consumate la scările cu pricina de la cascadă.

Încolonați pornim pe potecă.

Cu ciocanul pe umăr aproape că-mi venea să cânt versurile cu piticii Albei ca Zăpada care pleacă la muncă!

 

Când te gândești la ghețar, cel mai probabil îți vine în minte un bloc imens de gheață. Redundat, știu. Sau măcar, te aștepti să fie alb. Ei bine, acesta nu era. Era negru ca tăciunele, cu niște petice de alb. Semăna mai mult cu zăpada murdară care se adună pe trotuare în București, după ce sunt curățate șoselele.

 

ghetar (9) ghetar (16) ghetar (17)

 

Situat deasupra vulcanului Katla (unul foarte puternic, de altfel), acesta a fost acoperit de cenușă aproape în întregime. Stratul de cenușă era pe alocuri de până la 10 cm. Ca să vedem că întradevăr este gheață sub noi, a trebuit să ciocănim un pic solul și pe alocuri se întrezărea masa de gheață.

 

Încălzirea globală lasă urme și aici. În ultimii zece ani ghețarul s-a retras cu aproape un kilometru. Un peisaj în continuă schimbare.
Urcarea a fost lină, iar frigul începea să ne înconjoare. Ne-am pus crampoanele în picioare și am aflat la ce avea să ne folosească ciocanul/toporul din dotare: trebuia să urcăm pe o zonă destul de abruptă și acesta ne ajuta să avansăm! Cool!

Încolonați am pornit pe un drum șerpuitor. Am urcat niște scări făcute de salvamontiști în gheață. Chiar atunci era o pereche (un el și o ea) care sculpta gheața pentru crearea unui nou șir de trepte. Și parcă dintr-o dată ne trezim pe platou.
O mare de gheață ni se desfășura în fața ochilor!

 

ghetar (11) ghetar (27) ghetar (29)

 

Aș fi luat-o la goană, să explorez zona, să-mi bag nasul prin fiecare colțișor! Dar asta era exclus!
Ghidul era mai ceva ca o cloșcă cu puii. Stătea cu ochii pe noi ca pe butelie. Evident că nu au lipsit poveștile cu oameni care au venit să exploreze singuri, au căzut într-o crevasă (crăpătură în masa de gheață) și au murit înghețați, fără nicio șansă de scăpare. Practic, corpul uman generând căldură în mod constant (cât timp inima pompează sânge), acesta acționează ca un topor în bucata de gheață.
În jurul tău gheața se topește și tu te duci vertiginos în jos!

 

În plus față de urcarea pe ghețar, pentru cei cu și mai multă adrenalină și, de dorit, cu ceva experiență, era și varianta de coborâre în rapel într-una dintre crevase.
Exact atunci era o fată care încerca să coboare sub ochii exasperați ai ghidului și restului grupului său.
Mă uit la ea, era echipată cam ca noi: ham, cască, clăpari! Îl aud pe ghid cum începe să povestească despre procedeul de coborâre, cum că și ei organizează astfel de experiențe etc. Ne oprim, așteptăm să coboare fata cu pricina. Și apoi, ce? Sper că nu urmăm noi!? Din fericire, o luăm din nou la pas!
Am scăpat și de data asta!

 ghetar (14) ghetar (34) ghetar (25)

 

Mai facem câteva poze și ne pregătim de coborâre. Aici e aici, dacă la urcat a fost cum a fost, la coborâre ne-am folosit de tot echipamentul din dotare! Ajunși jos nici nu ne-am dat seama când a trecut o oră și ceva. Dintr-odată se aude ceva în spate, când ne uităm, era o cădere de pietre provocată de cine știe ce.. Bine că nu eram pe aproape.. Lăsăm echipamentul și ne urcăm în autocar.

 

Cred că abia atunci am realizat cât mă epuizase experiența.
Ca să fiu la locul de întâlnire (la benzinărie) la timp a trebuit să mă trezesc la 6. Trecuse de mult ora prânzului și până la locul unde aveam să luăm masa mai aveam de parcurs un drum de aproximativ 40 minute.
Se pornise o ploaie strașnică, taman bine, căci noi urma să vizităm o plajă cu nisip negru.
Dacă nu ne-a udat cascada, ploaia asta sigur avea să reușească! Microbuzul ne-a lăsat în fața restaurantului din apropierea plajei Reynisfjara! Aveam timp liber la dispoziție pentru prânz și poze.

 

Ghidul ne-a repetat de cel puțin 5 ori să avem grijă ce facem pe plajă, să nu ne apropiem de mal și mai ales! să nu facem selfie-uri în apropierea malului. Curenții fiind foarte puternici, aveai toate șansele ca într-o secundă să fii înghițit de apele Oceanului.

 

Plaja Reynisfjara

plaja nisip negru (5)

 

O dată ajunsă pe plajă mă gândeam oare în ce condiții științifico fantastice aș fi putut să-mi fac selfie pe plajă, aproape de apă?
Pe lângă faptul că ploua bătrânește și foarte sigur, bătea un vânt de nu-ți puteai auzi propriile gânduri. Mânuirea unui aparat foto în aceste condiții s-a dovedit a fi reușita zilei! Din ce am reușit să văd în jur mi-a amintit de Anglia poate sau mai degrabă Thailanda.

 

În mijlocul oceanului erau niște coloși asememănători cu doi piloni, vecini. Dar poate cea mai interesantă parte a fost unul dintre podișurile care păzeau plaja. Privit de departe acesta părea mai mult cu o orgă. O conglomerare de blocuri verticale care la bătaia vântului te așteptai să scoată sunete muzicale.

 plaja nisip negru (3)plaja nisip negru (1)plaja nisip negru (6)

 

Udă leoarcă și mai mult buimăcită, mă întorc spre restaurant pentru o binemeritată porție de fish and chips pentru fabuloasa sumă de 35 euro! Poftă bună, ce să mai zic!

 

***

Cu stomacul potolit și gândurile rearanjate, pornim spre Reykjavik, cu o oprire: Cascada Seljalandsfoss.
Una dintre cele mai mari din țară, cascada are o lățime de 15 m. Într-o zi frumoasă poți avea norocul să vezi formate chiar două curcubee.
Pentru că în spatele cascadei există o peșteră, islandezii au amenajat o potecuță care face legătura cu ea!

 

 

Seljalandsfoss (7) Seljalandsfoss (9) Seljalandsfoss (12)

 

Trag gecile pe mine, glugile și p’aci ți-e drumul!
Ajunsă în spatele cortinei de apă încerc să imortalizez momentul. Scot telefonul, fac două poze, a treia iese deja blurată, de la picăturile de apă. Zăresc un cuplu în apropiere, le cer să-mi facă o poză. În vacarmul ăla nu reușesc să dau prea multe indicații. Fata încearcă să-mi spună cel mai probabil că nu se vede nimic, eu dau din cap „Da, da, poți face câte poze vrei!”. Cred că mai mult din amabilitate, fata trage 2-3 cadre și-mi returnează timid aparatul aproape ud leorcă, așa cum eram si eu, de altfel. Bun, zic, am făcut-o și pe asta.

 

Ajunși înapoi la mașină, schimbăm impresii, ne bucurăm de căldura dată la maximum ca să ne uscăm hainele și ne relaxăm! Când, ce să vezi? Altă oprire! O surpriză din partea ghidului. Promite să fie o expriență memorabilă! Ce să fie? O altă cascadă, evident!

 

După puțin timp ajungem în fața unei fisuri în munte, la baza căruia era un râu. „Deci, ne băgăm?”.. Hă? Unde? Prin crăpătura aia? Să sar pe toate pietrele astea, ca într-un joc pe calculator, unde însă dacă nu nimeresc piatra nu pierd puncte, dar îmi umplu bocancul de apă??

 

Am intrat, lipită de perete, din piatră în piatră și întradevăr, a fost extraordinar: o cascadă ascunsă. În jur se auzeau exclamații de bucurie, uimire și de eliberare!
Și da, atunci mi-am amintit de articolul din revistă.
Islanda este despre „free spirit”, natură, oameni frumoși și libertate!

 

 

– Experiență trăită și povestită de Camelia Alexandru, zisă și Cami Japonica, de la denumirea latină a florii –

 

Comentarii

comments

Citeste mai departe