Nu sunt un montaniard de calibru, dar mi-a placut intotdeauna drumetia in aerul rece si curat de pe inaltimi. Am batut cu piciorul aproape toate crestele montane de la noi si am “atins” aproape toate varfurile de peste 2500 de metri din Carpati, insa niciodata in timp record si mereu pe vreme buna, vara. Coltarii, pioletii si catararea in general, imi sunt complet straine, dar pot spune cu mana pe inima ca nicaieri nu ma simt asa bine ca pe o pajiste alpina sub un soare bland de vara.
Dati-mi voie, asadar, sa ma consider atins de “microb” si sa cred ca nu gresesc cand spun ca, pentru orice montaniard, Anzii prezinta o atractie aparte.
Cei mai misteriosi munti
Poate pentru ca nu sunt atat de populari ca Alpii sau Himalaya, poate pentru ca locatia lor, intre Pacific si Amazon, ii face sa fie mai mereu inconjurati de nori sau poate pentru legendele incase care ii au in prim plan. Cert este ca m-am bucurat tare cand am pus pe lista acestui tur o drumetie de 4 zile pe Inca Trail in Peru si asteptam cu nerabdare ziua in care voi face cunostinta cu ei indeaproape. Ziua aceasta a venit insa mult mai repede, in Ecuador, atunci cand Cotopaxi a fost suficient de “dragut” incat sa ne primeasca in vizita.
Dupa nume, Cotopaxi este probabil cel mai cunoscut vulcan din Anzi (eu unul nu stiu sa spun repede vreun alt nume de varf sau munte din acest lant, dar astept sugestii). Se spune ca la aproape 5900 m ar fi cel mai inalt vulcan inca activ din lume, desi acest lucru este inca in dezbatere si nu cred ca il ajuta prea mult la popularitate.
Ce ajuta cu adevarat este forma sa conica perfecta (cu coiful de gheata de rigoare in varf) si faptul ca este vizibil din capitala Ecuadorului, Quito. Arata atat de frumos incat e greu sa rezisti tentatiei de a te catara pe el si aproximativ 100 de persoane fac asta in fiecare saptamana. Insa nici prin cap nu imi trecea ca il vom putea vedea indeaproape.
L-am cautat insa cu privirea, zilnic, in toate cele aproximativ 10 zile cat am stat in Quito.
Fara succes. In locul in care s-ar fi intrezarit Cotopaxi nu am vazut decat nori grosi, nici macar o sugestie a formei sau locului exact unde s-ar afla. Am sperat ca macar atunci cand urcam la 4200 de metri deasupra orasului sa vedem o mica urma a sa, dar fara succes. Gazdele noastre de la hostel ne-au explicat insa ca nu avem motive sa fim dezamagiti, rareori se vede, desi din imaginile de pe internet ai crede altceva. Este supranumit “doamna timida” tocmai pentru faptul ca este mereu invaluit in nori si chiar si cei care ajung in varf au rareori ocazia sa il vada altfel decat ascuns.
Tot gazdele noastre insa ne-au sfatuit sa incercam sa ajungem mai aproape de el. Cat timp am rezistat fara probleme la 4200 de metri am putea sa incercam sa il vedem, macar din parcarea de la 4600 de metri in care se poate ajunge relativ usor. Asa se face ca la revenirea din Galapagos ne-am decis sa ii vom face o vizita.
Nori, ploaie, frig
Excursia insa nu a inceput sub auspicii bune. Treziti la 6 dimineata si echipati (pentru cele mai bune sanse de a avea cer senin, la munte e bine sa pornesti cat mai devreme, pana nu se aduna norii adusi de vant din vai) am avut surpriza sa constatam ca prognoza se schimbase si era sumbra: ploaie puternica si rece pe Cotopaxi mai toata ziua si in zilele urmatoare.
Nefiind pregatiti cu pentru asemenea vreme am amanat turul pentru ziua urmatoare, in speranta unor conditii mai bune, dar in acelasi timp sub promisiunea ca fie ploaie fie vant, mergem fara sa ne mai gandim. Si ne-am petrecut ziua cumparand cele lipsa – o pereche de bocanci si pantaloni rezistenti la apa pentru Anca.
Cum am ajuns in Parcul National Cotopaxi?
A doua zi prognoza era ceva mai buna – sanse de ploaie doar 40% nu 70% ca in ziua precedenta – asa ca am pornit la drum. Nu am ales un tur asa ca a trebuit sa ne descurcam. Pentru cei interesati, primul pas este sa ajungi la terminalul de autobuze din sudul Quito-ului. Se poate lua un troleibuz – 2 USD si 45 de minute – sau taxiul – 10 USD si 30 de minute. Am ales taxiul si am avut placerea sa descoperim un terminal modern, sigur si foarte bine pus la punct, aproape ca un aeroport. Pe numele sau Quitumbe. Cu grija mare la bagaje (tineti-le in brate, e cel mai sigur) ne-am imbarcat in bus-ul catre Latacunga (aprox. 100 Km sud de Quito) avand grija sa spunem soferului ca mergem doar “hasta la entrada de Parque Nacional Cotopaxi”. 2 USD de persoana.
De aici, rabdare. Drumul dureaza aproximativ o ora, partial pe vestita autostrada Panamericana ce serpuieste printre munti inalti invaluiti in nori si vai largi. Apoi, cand eram aproape de a adormi, am fost treziti brusc ca trebuie sa coboram. Ne-am dat jos in graba la o iesire de pe autostrada, sub un pod, in ceea ce parea o pustietate. Inainte de a demara in tromba, soferul ne-a facut semn in sus, spre o curba in care parcasera 3-4 masini de teren. Acolo era de noi daca voiam sa ajungem la Cotopaxi. L-am crezut pe cuvant si asa l-am cunosut pe Rigoberto – Rigo pentru prieteni. Si toti turistii sunt prietenii lui.
Ne-a iesit in intampinare in timp ce urcam si ne-a luat ca din oala. Ne-a explicat ca nu se poate urca pe vulcan fara un ghid asa cum este el (lucru de altfel adevarat, stiam ca este obligatoriu dinainte sa pornim la drum) si ca ne poate face el un tur incredibil la doar 30 USD de persoana. Sa ne suim in masina, sa mergem 500m pana la un panou o harta unde ne va explica exact ce urma sa facem. In lipsa de idei l-am crezut pe cuvant.
Ce se poate face in Parque Nacional Cotopaxi? Cel putin un drum cu masina pana la maxim 4600 m.
Pe drum se gaseste muzeul parcului, la aproximativ 3000 de m si o laguna intinsa cu pasari, mici animale si cai salbatici la 3800 m.
Ambele opriri sunt recomandate, macar 30-45 de minute in fiecare loc, pentru o scurta aclimatizare. Apoi din parcarea de la 4600 se poate urca, o ora pana la ultimul refugiu aflat putin peste 4800. De aici, daca dorim si totul e ok cu altitudinea, se mai poate merge inca o ora pana la 5000 m, limita ghetarului de unde inaintarea este posibila doar cu coltari si pioleti. Rigo ne-a asigurat ca el este la dispozitia noastra si ca putem schimba turul cum consideram de cuviinta in functie de cum ne simitim la altitudine.
Ce n-a stiut sa ne spuna insa au fost sansele de a vedea vulcanul in toata splendoarea sa.
In cuvintele sale, vremea este foarte schimbatoare si muntele alege cui se arata. Cu cat suntem mai pozitivi si mai recunoscatori cu atat mai mult vom vedea din el. Ne-a placut acest pariu, am batut palma si am plecat la drum.
Prima oprire, la muzeu, a venit dupa aproximativ 30 de minute de drum asfaltat ca in palma insa nu sunt multe de povestit. Muzeul este mic, util ca material de prezentare despre istoria vulcanului si cam atat, dar mai presus de asta un loc potrivit pentru a savura un ceai de coca la marginea unei vai largi. La indemnul lui Rigo am indesat repede 3 frunze de coca intre gingie si obraz pentru a ne servi ca intaritor mai tarziu. Inutil de spus ca ceaiul si respectivele frunze nu au absolut nimic de a face cu cocaina, drogul care se extrage din ele dupa multiple prelucrari chimice. Insa, ca orice ceai la munte, te incalzeste si te binedispune. Recomandam.
Primii romani pentru Rigoberto
Cu voia buna la noi am plecat mai departe, povestind in principal despre Romania – eram primii romani pe care ii vedea in 11 ani de activitate. Am ras, am schimbat povesti, si probabil ca pozitivismul ne cuprinsese pe toti pentru ca odata ce am ajuns la poalele vulcanului norii s-au dat la o parte pentru o priveliste incredibila.
Nu zic ca muntii din Romania sau Alpii nu sunt frumosi insa asa cum l-am vazut pe Cotopaxi este unic.
Ne asteptam la forma perfecta si la coroana de gheata, insa culorile sunt ceea ce ne-a incantat la maxim. Pur si simplu nu te poti satura sa privesti amestecul dintre albastrul puternic al cerului, albul perfect al ghetii ce reflecta soarele, rosul si negrul puternic al rocilor vulcanice si verdele galbui al pantelor joase cu iarba si flori. Am facut poze, filme si ne-am oprit de nenumarate ori doar pentru a admira in timp de Rigo ne repeta necontenit ce norocosi suntem fata de turistii din saptamanile precedente.
Imbatati de priveliste am decis sa sarim peste oprirea la laguna si sa trecem direct la urcat cat timp vremea este inca frumoasa. Asa ca, sub privirile unui lup andin (o vulpe mai mare asemanatoare unui coiot) ne-am echipat: geaca si caciula pentru ca este frig, ochelari si crema de soare pentru ca eram nu doar la inaltime ci si foarte aproape de Ecuator. Si am pornit usor la drum.
Tot mai sus
Comparat cu urcarile in creasta de la noi, drumul a fost usor. Piatra Craiului, Fagarasul, Retezatul, sunt mult mai greu de accesat decat ceea ce am facut noi aici. Panta nu este foarte abrupta insa ce ingreuneaza este solul – un grohotis nisipos pe care nu ai cum sa ai un randament prea bun – si desigur altitudinea.
Pe cea din urma nu am resimtit-o la modul dureros, dar este o constanta senzatie ca, desi muschii pot si plamanii nu au obosit, ceva lipseste si nu mai poti. Cu pauze mici si dese insa urcusul se negociaza cu o dificultate medie.
Si, pentru ca odata ajunsi la refugiu ne simteam bine si vremea era frumoasa, am continuat rapid spre limita celor 5000 de m altitudine. Nu tineam neaparat sa pornim imediat mai departe, dar indemnul lui Rigo – aici daca te odihnesti mai mult de 10 minute te racesti si trebuie sa cobori – ne-a convins.
Spectacol la 5000 m
Pe drum ne-a dat “aripi” nu doar frumusetea muntelui si a vailor largi care se casca sub el, cat si pasarile minunate pe care le-am vazut. Pe langa vulturi si acvile am avut sansa de a admira un condor, unul din cei aproximtiv 20 care traiesc pe pantele vulcanului. Un nou prilej pentru Rigo de a ne explica puterea gandului pozitiv si faptul ca “noroc” ca al nostru nu au multi. Asa se face ca fara sa ne dam seama am ajuns la ghetar, punctul maxim ca altitudine al intregului nostru tur. Prilej de poze, zambete si aprecieri la adresa romanilor (pana la urma eram primii si singurii pe care ii vedea si asta ne obliga oarecum).
Regula celor 10 minute nu ne-a permis prea multa veselie si am pornit sa coboram rapid pentru a descoperi ca tot turul a durat aproape 3 ore jumatate.
Drumul de intoarcere a fost o veselie continua cu tot cu oprirea la laguna promisa la plecare. Deja norii invaluiau varful si seara se aseza peste munte dar noi eram fericiti. Am multumit intr-o scurta ceremonie lui Cotopaxi pentru ca ne-a primit si am pornit pe lungul drum de intoarcere.
Am fost lasati plini de praf – dar praf vulcanic! – la aceeasi iesire de pe autostrada unde a trebuit sa facem semn autobuzului sa opreasca. Am avut nevoie de 5 incercari pana am gasit unul cu locuri libere si de aproximativ 2 ore pentru a reveni in centrul Quito-ului. In tot acest timp ne-a urmarit o ploaie deasa cu picaturi mari, dar deja nu mai conta. Cotopaxi ne primise si ni se aratase in maiestoasa sa splendoare asa ca nimic altceva nu ne mai putea strica buna dispozitie.
Pe unde am mai ajuns, ce am vazut si ce am experimentat in Ecuador:
- Quito, un oras inconjurat de vulcani;
- Cartierul high-class din jurul parcului Carolina;
- deasupra orasului Quito, catre varful Pichincha;
- cu picioarele in ambele emisfere la Mitad del Mundo;
- exploratori in Galapagos.
1 Comment